În cursul lunii februarie 2012, o echipă de geologi,
româno-canadiană, urmărind rămăşiţele filonului de aur la una dintre
galeriile săpate de agatârşi în urmă cu 5.500 de ani la Roşia Montană au
făcut din întâmplare o descoperire care ar putea răsturna toată istoria
omenirii. Ei au descoperit la baza galeriei capătul rectangular al unei
lespezi aurii care nu părea a fi o rocă naturală. După prelevarea unei
mostre, din rezultatele analizei de laborator a reieşit că era vorba
într-adevăr de o piatră compozită, obţinută din amestecul a 15% praf de
granit, 30% wolfram şi 55% pulbere de aur de 50 de karate, după o
tehnologie imposibil de reprodus în condiţiile ştiinţei actuale.
HIPERBOREANUL
Faptul este cu atât mai surprinzător cu cât galeria unde a
fost semnalată lespedea, supranumită şi Galeria Hiperboreană şi aflată
pe Valea Cornei, sub satul Cornea de la Roşia Montană, fusese cercetată
în urmă cu 36 de ani, mai precis pe tot parcursul anului 1976 şi,
datorită uluitoarelor descoperi arheologice şi antropologice practic de
neconceput pentru acea vreme, ea a fost închisă şi apoi sigilată la
comanda Securităţii. Printre mineri încă se mai vorbeşte în şoaptă
despre această galerie şi nu sunt puţini cei ai căror taţi sau fraţi mai
mari, foşti mineri la Roşia Montana, care au luat parte la
consolidările şi săpăturile arheologice din galerie la acea vreme, au
dispărut de-acasă şi s-au întors bătuţi după câteva săptămâni. Între
timp cei mai mulţi dintre ei au murit datorită bolilor profesionale. Cei
patru martori rămaşi în viaţă nici măcar nu mai doresc să-şi
amintească. Unul dintre ei, domnul Ion Moiş, fost şef de echipă pe
timpurile acelea, după o îndelungă chibzuială, s-a hotărât totuşi să
rupă tăcerea. Iată relatarea faptelor petrecute atunci, aşa cum le-a
trăit martorul ocular Ion Moiş:
„Poate că nu trebuia să zic nimic, că doară am jurat la
comunişti, dar eu mă trag de fel din Albac, chiar din neamul de moţi al
lui Avram Iancu, aşa că nu pot să tac. Uite cum a fost: în iarna lu’ 76,
am fost chemat de inginerul şef şi am primit dispoziţie să redeschid,
să consolidez şi să electrific vechea galeria 13, rămasă închisă încă de
pe vremea austroungarilor, urmând ca după consolidare să vină doi
tovarăşi geologi să prospecteze. Galeria era veche, rămasă aşa
neexploată încă de pe vremea agatârşilor, care la vremea aceea scoteau
din ea şi prelucrau aurul şi argintul pentru daci, iar filonul fusese
epuizat cu multe secole înainte să ajungă romanii stăpâni pe minele de
aur, sau Alburnus Maior cum le plăcea lor să le spună. E drept că se văd
urme de căutare şi din partea romanilor, dar este limpede că ei s-au
lămurit foarte repede şi că au abandonat. Lucrările de consolidare şi
electrificare au durat aproape până în vara lui 76 şi am avut nişte
probleme cu golirea de apă a unei părţi a galeriei care se inundase.
Atât vâlvele din mină cât şi electrovalvele de la pompe ne-au fost de
mare ajutor. Tot atunci am găsit şi un os spălat de ape, aşa de mare,
cum nu ne mai fusese dat să vă niciodată. Nici ortacii mei nu mai
văzuseră. După ce l-am arătat directorului minei acesta l-a predat
securistului Întreprinderii Miniere de Stat Roşia Montana, iar pe noi
ne-a anchetat Procuratura vreo patru zile. Că unde era osul când l-am
găsit? Că în ce poziţie? Că cine a mai fost cu noi în mină? Că cine mai
ştie de existenţa lui? Câţi am intrat şi câţi am ieşit din şut în ziua
aia? Mă rog, tot felul de întrebări aiuritoare ca să ne sperie şi să ne
facă să tăcem. Am tăcut cu toţii evident iar după ce ne-a pus să semnăm
declaraţiile, ne-au trimis înapoi în galerie. Acasă n-am suflat o vorbă.
Mi-era frică pentru ai mei.
Atunci când treaba noastră a fost terminată au intrat în
mină doi oameni de la Bucureşti din care unul sigur era geolog. Ce au
lucrat ei acolo nu ştiu, dar aşaaa... ca la vreo săptămână, s-a
prezentat un al treilea, unul foarte tânăr, cu o cicatrice la ochiul
stâng, care a zis că e arheolog. La două zile după el au venit o echipă
întreagă de civili daar şi câţiva arheologi cu nişte echipamente cam
ciudate, împreună cu un echipaj de Miliţie care a blocat accesul la
galeria 13 şi a început să ne controleze nouă legitimaţiile la poartă.
După încă vreo lună jumate am fost chemaţi din nou, eu şi ortacii mei,
cei care ne-am ocupat de consolidări şi care deja semnasem declaraţiile,
să cărăm sterilul din fundul galeriei 13 şi să-l scoatem cu vagonetele
afară din mină.
Atunci am văzut grozăvia. Arheologii scoseseră la iveală
din stâncă un schelet uriaş, cam de 10 metri lungime, care zăcea pe o
parte cu picioarele strânse. Osul pe care îl găsisem eu era legat cu o
fundă roşie şi de-abia atunci am văzut că era de fapt o vertebră. Mamă
da’ ce mai vertebră! Civilii se foiau de colo-colo! Unii îşi notau câte
ceva din ce ziceau arheologii, alţii făceau poze cu blitzul. Ziceau ceva
de unu Densuşianu, apoi ceva de hiperboreeni, apoi unul sare cu gura
mare că să-şi vadă ăla cu Densuşianu de treabă, că Densuşianu era
avocat, nu istoric, apoi a dat-o cu partidu şi cu securitatea. Altul, şi
ăsta era arheologu cel tânăr, că l-am recunoscut după cicatrice, a
scapat una cum că scheletu ăla era de hiperborean şi că ar putea fi
chiar strămoşul nostru! „ Nu se poate tavarişce! Ce hiperborean visezi!”
- a răcnit la el unul gras în haine de piele şi cu accent rusesc! -
„Omul se trage din maimuţă! Unde ai mai pomenit tu maimuţă de 10 metri?
Gata! Ce s-o mai lungim!? Scheletul ăsta pleacă la Moscova!... Ia
luaţi-l pă reacţionaru’ ăsta d-aici! Bîstro, bîstro!” Atunci ne-a
cuprins groaza pe toţi. Doi gealaţi au sărit pe el, l-au legat şi l-au
târât afară din mină. „Ia hai! Strângeţi, împachetaţi în lăzi şi duceţi
totul la gară! Şi dacă mai suflă vreunul vreo vorbă v-arunc kaghebeu-n
ceafă! ” Tot pe noi a căzut măgăreaţa cu strânsul şi cu căratul.
S-a făcut dimineaţă când am terminat de împachetat, de
cărat şi de urcat lăzile în tren. Dar nici pe noi nu ne-au lăsat să mai
mergem acasă. Ne-au suit în două dube fără geamuri şi ne-au dus undeva.
Unde?, nu ştiu.... Dar ştiu că am mâncat bătaie vreo săptămână încheiată
şi că m-au pus să semnez că n-am văzut şi că nu cunosc nimic, că am un
unchi legionar care e bandit şi împuşcă securişti prin munţi şi mi-au
zis că dacă suflu vreo vorbă îmi saltă nevasta şi copiii iar pe mine mă
bagă în puşcărie. Am semnat şi am tăcut, ce era să fac...!? Nici cu
ortacii mei pe care i-am întâlnit din nou la mină nu am mai vorbit
despre asta.
Ceva de bine totuşi mi s-a întâmplat după aceea. La o
săptămână după ce m-am întors la mină, unul de-l aveam mereu coadă după
mine când intram şi ieşeam din şut, a venit la birt şi s-a aşezat la
masa mea. Cinstit să fiu când l-am văzut mi-a îngheţat sângele în vine.
„Uite Ioane, - mi-a zis -, şi eu sunt moţ ca şi tine. Şi tot ca şi la
tine, neam de neamul meu au fost băieşi la Roşia Montana. Am fost acolo
când s-a descoperit scheletul uriaşului. Acum e la Moscova. Eu ca şi
tine am fost martor. Ia plicul ăsta şi păstrează-l ca pe ochii din cap.
Înăuntru ai poză. Să ştii de la mine că acolo în galerie se afla
scheletul unui dac hiperborean, strămoş de-al nostru. Păstrează poza şi
arat-o nepoţilor tăi. Eu nu ştiu dacă scap pentru că am fost iradiat. Pe
voi v-au speriat bine, dar pe noi ăştia din securitate care nu ne
speriem aşa de uşor, de noi se descotorosesc altfel. Nu te cunosc, nu mă
cunoşti. Nu ţi-am dat nimic! Ai priceput?” „Da, am priceput!”. S-a
ridicat şi a ieşit repede pe uşă. Doar două zile l-am mai văzut cum
păşea ca o umbră în urma mea, apoi nu l-am mai văzut niciodată . Dar mai
am în schimb poza cu hiperboreanul de la el”.
LESPEDEA
Dar să revenim la lespede...
Ne aflăm în luna aprilie 2012. În urma discuţiilor
purtate cu uşile închise la Ministerul Minelor Petrolului şi Geologiei,
partea canadiană a opinat ca această descoperire să nu fie făcută
publică iar galeria să fie închisă de urgenţă. Partea română a fost de
acord cu păstrarea secretului însă a insistat să continue cercetările şi
să trimită o a doua echipă, de data aceasta de arheologi condusă de un
arheolog bătrân cu o cicatrice în colţul ochiului stâng. Timp de trei
luni, săpăturile în jurul lespezii s-au derulat în secret, rezultatul
fiind decopertarea integrală a lespezii. Nu a durat foarte mult deoarece
deasupra lespezii se aflase cu 36 de ani în urmă scheletul uriaşului
dac hiperborean, aflat acum la Moscova iar parte din munca cu săpatul
rocii şi cu decopertarea o făcuseră arheologii de atunci. Măsurătorile
au scos la iveală faptul că lespedea, perfect şlefuită, avea o lungime
de 12 metri, o lăţime de 6 metri şi o înălţime de 3 metri, cântărind cu
aproximaţie 1700 de tone, cu 100 de tone mai mult decât a fost estimată
“piatra femeii insarcinate” respectiv lespedea descoperită la Baalbek,
numai aurul conţinut în ea reprezentând cca. 900 de tone, de aproape
trei sute de ori mai mult decât s-ar fi putut obţine prin reciclarea
integrală timp de 20 de ani, a haldelor de steril depozitat de milenii
la Roşia Montană în urma exploatărilor aurifere, şi de 150 de ori mai
mult decât tot aurul extras de la suprafaţă şi din toate galeriile de
agatârşi pentru daci, apoi de romani, apoi de austroungari şi de români
la un loc.
Zona a fost imediat închisă cu gard de sârmă ghimpată şi
pusă sub pază militarizată iar săpăturile preliminare pentru forarea
unui puţ cu diametrul de 12 metri care să ajungă până la lespede au
demarat la începutul lunii mai 2012.
La sfîrşitul lunii iunie, mai precis pe data de 23 ale
lunii, lespedea a fost scoasă la suprafaţă, segmentată în 80 de calupuri
egale, încărcată în containere şi transportată de urgenţă noaptea, sub
escortă militară către o destinaţie necunoscută. Totuşi există unele
informaţii din surse demne de încredere, din care rezultă că fragmentele
containerizate au fost predate Combinatului Siderurgic SIDEX Galaţi şi
că au deja topite şi transformate în lingouri de aur şi wolfram, dar
locul secret unde se află ele depozitate acum încă nu se cunoaşte.
SCRIEREA DACICĂ VECHE
Faptul că lespedea a dispărut şi nu s-a păstrat nici
măcar o fotografie a ei este lesne de înţeles. Un lucrător care a
participat la dezmembrarea ei suţine că există totuşi un set de
fotografii care au fost făcute de către un bătrân arheolog român de
prestigiu, care au fost date spre studiu unui paleolingvist şi care, a
atras atunci atenţia autorităţilor că lespedea prezintă o valoare
culturală şi istorică inestimabilă pentru poporul român şi pentru
întreaga umanitate şi în orice caz incomensurabil mai mare decât
valoarea ei economică. Pentru argumentarea afirmaţiei arheologul a
prezentat atunci câteva fotografii ale lespezii în care se putea observa
că toată suprafaţa ei era acoperită de o scriere în basorelief, de un
verde smarald, total necunoscută după spusele paleolingvistului, dar cu
probabilitatea cea mai mare de a fi pelasgă, dispusă în trei şiruri
paralele care porneau din partea stângă sus şi şerpuia în diagonală
încolăcindu-se în spirală în jurul unui cap de lup, şi sfârşind apoi la
baza ei, în colţul din dreapta. Se pare că autorităţile române au rămas
insensibile la aceste atenţionări şi dovezi şi au dispus tăierea şi
topirea lespezii, urmând ca după vânzarea aurului să verse la vistieria
Statului contravaloarea procentului de 19,31% negociat cu partea
canadiană, conform contractului de exploatare a aurului şi a metalelor
rare ale zonei.
„Lucrurile însă au devenit de-a dreptul uluitoare atunci
când, - declară de data aceasta reputatul arheolog, al cărui nume din
motive de siguranţă personală nu-l putem face public - la ridicarea
lespezii s-a putut observa un soi de puţ cu diametrul de 4 metri în
interiorul căruia cobora o scară elicoidală ale cărei trepte erau săpate
în pereţii puţului, de parcă fuseseră tăiate cu laserul. Din interiorul
puţului emana o lumină lăptoasă, violacee. Deşi cei câţiva lucrători,
geologi şi arheologi care au fost martori la ridicarea lespezii şi-au
revenit după o vreme din uimire, totuşi înafara paleolingvistului care
s-a precpitat ca un apucat pe scări în jos, nimeni nu a mai avut curajul
să coboare şi să verifice ceea ce se afla în puţ, iar a doua zi a fost
deja prea târziu. Am aşteptat cu toţii ca paleolingvistul să apară, dar
el nu s-a mai ridicat la suprafaţă. Peste noapte, SRI-ul şi armata au
acoperit cu scânduri intrarea în puţul care ducea spre interiorul
muntelui şi-apoi au turnat ciment şi au sigilat-o. A doua zi au fost
închise gura puţului exterior precum şi intrarea în galeria săpată in
vremuri imemoriale de către agatârşi. Tot a doua zi, eu, dimpreună cu
toţi martorii care au asistat la prelevarea lespezii, a descoperirii
puţului din adâncul minei, precum şi cei care au participat la ştergerea
urmelor, am fost puşi să semnăm nişte documente care garantau păstrarea
Secretului de Stat şi-apoi am plecat cu toţii speriaţi înapoi pe la
casele noastre, care-ncotro.”
La sediile Ministerului Minelor Petrolului şi Geologiei
şi al Institutului de Arheologie din Bucureşti, aşa cum de altfel era şi
de aşteptat, nimeni nu ştie nimic. Peste toate aceste evenimente s-a
aşternut tăcerea. Există unele voci carea firmă că persoane suspuse de
la Guvern au muşamalizat toată afacerea şi că bancherii elveţieni îşi
freacă mâinile satisfăcuţi. Ultima dată când s-a mai putut discuta cu
bătrânul arheologul şi cu lucrătorul martor a fost în după-amiaza zilei
de 28 iulie 2012. După această dată aceşti doi martori care s-au expus
şi au rupt tăcerea nu au mai putut fi găsiţi la domiciliu. De fapt ei nu
au mai putut fi găsiţi nicăieri. Vecinii povestesc ceva despre nişte
ridicări cu dubele, cu agenţi mascaţi în miez de noapte, dar nici acest
lucru nu este prea sigur.
Sursa: http://www.criterii.ro/index.php/en/national/6102-viral-pe-net-o-descoperire-senzationala-zguduie-lumea-oamenilor-de-stiinta-istoria-trebuie-rescrisa
