Autobiografia Părintelui Arsenie Boca – “o viaţă închinată schimbării vieţii noastre”
Subsemnatul m-am născut în 1910, septembrie 29, în Vaţa de
Sus, jud. Hunedoara. Şcoala primară şi liceul în orăşelul Brad,
acelaşi judeţ. De pe atunci mi
se remarca o anumită înclinaţie spre singurătate şi spre
probleme de religie, chiar peste puterile mele de atunci. Aşa spre
pildă am o carte a lui Immanuel Kant:
„Religia în limitele raţiunii” iscălită: „Boca Zian cl.
IV. lic.”
La intrarea în cursul superior de liceu am rămas orfan
de tată, care era cizmar de meserie şi foarte bun pedagog cu fiul său.
Ştiu până astăzi că m-a bătut
odată pentru ca să nu mai pierd timpul – ceea ce i-am
făgăduit cu lacrimi şi n-am uitat până acum, şi de multe ori mi-a
folosit în viaţă.
În cursul liceului mi-au plăcut foarte mult: matematicile,
fizica, religia, desenul şi muzica. Terminând liceul şi luând
bacalaureatul la prima
prezentare, înclinam spre ştiinţele pozitive, dar dacă
aveam avere sau garantau tutorii pentru mine intram la aviaţie la
Cotroceni – ceea ce n-a fost,
împiedicându-mă sărăcia. Drept aceea a biruit
înclinaţia contemplativă, sau speculativă şi în 1929 m-am înscris la
Academia Teologică
din Sibiu.
În cursul teologiei mi-am vândut casa părintească spre
a-mi putea continua studiile. Eram şi bursier. Mamei nu i-am cerut
niciun ajutor şi nici nu mă înduram, întrucât era divorţată de tata iar
eu eram dat tatii prin sentinţa de divorţ, ca fiind, pe baza meseriei,
mai sigur că mă va da la şcoală. În timpul teologiei mi se lămurea
frumuseţea chipului vieţuirii călugăreşti şi doream să mă instruiesc,
pe cât puteam, mai temeinic, cu deosebire în latura mistică a vieţii. Cu
prilejul acela aveam următoarele note caracteristice: deprindeam pe
mama cât mai fără mine şi cât mai fără corespondenţă, ca oarecum să mă
uite şi să nu-i vie greu când va afla că m-am călugărit. Apoi, de la
plecarea din Brad, mi-am pus o anumită disciplină austeră, care avea
mai multe amănunte greu de crezut. Aşa de pildă mi-am propus ca toată
vremea teologiei să nu fac nici o cunoştinţă cu fete. Ceea ce n-am
reuşit, întrucât tocmai în anul acela 1929 Ministerul îngăduie şi
fetelor să studieze teologia, şi m-am pomenit cu câteva colege. Dar
cunoştinţe în oraş am izbutit să n-am. Asta am reuşit toată vremea
teologiei, deşi făceam parte şi din „Reuniunea de muzică Gh. Dima” din
Sibiu, de sub dirijorul N. Oancea, şi care era mixtă. Aveam problema
voinţei în stăpânirea simţurilor. Mai mult chiar, mă preocupa, studiind
mistica comparată a diferitelor religii superioare, ca să văd prin
proprie experienţă, cât se întinde sfera voinţei în domeniul vieţii
sufleteşti şi biologice. Mă interesa să văd dacă e adevărat ce afirmă
cărţile asupra actelor reflexe, şi asupra instinctelor, că anume sunt
independente de voinţă şi controlul conştiinţei. Experienţa mea
personală însă mi-a dovedit că acţiunea voinţei şi a conştiinţei se
poate întinde şi peste instincte şi actele reflexe după o oarecare
variabilă. Mă ajutau la aceste adânciri şi studiile ce le făcea pe
vremea aceea Mircea Eliade la Ecutta, trimis de Universitatea din
Bucureşti, pentru studii orientalistice. Iar parte de studii le tipărea
în Revista de filosofie din Bucureşti, şi-mi parveneau pe această
cale.
Toate acestea mă interesau să le aflu şi să le probez în
vederea călugăriei. Mă abţineam de la „voia în oraş”, ci stam în curtea
şcolii cu poarta deschisă. Cu colegii nu ieşeam în oraş decât dacă
trebuia în interesul şcolii, a vreunui profesor, sau însoţiţi de
profesori, cum era cazul cu reuniunea de muzică. N-am dansat şi n-am
învăţat lucrul acesta. Îmi dase tata grija asta – şi mai cu deosebire
când eram teolog nu-mi puteam închipui să fac aşa ceva.
De viaţa altora în afara zidurilor teologiei am fost în
cea mai perfectă indiferenţă şi necunoştinţă. Toate preocupările mele
erau şi sunt până astăzi interioare, nu exterioare. Vorbirea mi-a fost
urâtă de când mă ştiu. Chiar numele călugăresc l-am ales pentru că Avva
Arsenie îşi alesese nevoinţa tăcerii, prin care s-a desăvârşit
interior.
Teza de licenţă în Academia Teologică rezuma strădaniile
mele spre acea desăvârşire interioară a omului, şi purta titlul:
„Încercări asupra vieţii duhovniceşti”. Terminam teologia prin 1933.
În vacanţă mă ocupam cu pictura.
Pictura mi-a lungit şcoala. Căci aflând Mitropolitul
Nicolae Bălan că am talentul acesta, m-a trimis anul următor 1933/34 la
Academia de Arte frumoase din Bucureşti, care am terminat-o în cinci
ani. Profesori principali aveam pe dl. Francisc Şirato, Costin Petrescu
şi Fr. Reiner, ultimul de la Facultatea de medicină. La medicină de
multe ori nu puteam merge din cauza frământărilor şi grevelor
studenţeşti, care mă supărau pentru motivul că pierdeam vremea şi
cunoştinţele de anatomie şi antropologie cu profesorul meu, care de
multe ori era pus în imposibilitatea să-şi ţină cursul. Abia aci m-am
lovit de mişcările politice studenţeşti, care mi-au produs o impresie
neplăcută. În mişcări studenţeşti n-am intrat nici de fapt, nici de
drept, întrucât Academia de Arte frumoase nu era considerată în cadrul
Universităţii, ci ca o şcoală aparte. Deci pe noi de la Bellearte ne
tratau ca fiind înafară de studenţii ce să se poată înscrie în centrul
studenţesc Bucureşti. Am fost complet în afară de orice mişcare
studenţească sau înscriere în vreo mişcare politică.
Vremea în Bucureşti
Am petrecut-o nelipsind de la şcoală niciodată. Bolnav
încă n-am fost, ca să lipsesc pe pricina asta. Lucram la atelier foarte
mult. Primăvara mergeam de la 5 dimineaţa şi mă întorceam la
internatul Radu Vodă unde locuiam, seara la cină. Trei ani am stat la
internat, ca să fie o garanţie pentru mine că nu mă ocup cu nici o
pierdere de vreme. Pe-acolo mai veneau şi studenţi legionari care ne
chemau cu ei. Nu m-am dus niciodată. Şcoala mă absorbea total şi
n-aveam vreme de pierdut. (Bătaia din copilărie pentru a nu pierde
vremea mă urmărea ca un înger păzitor.)
Studiam foarte mult. Timpul ce-mi mai rămânea liber acasă
îl foloseam citind şi discutând teologie cu încă un coleg de-al meu
care studia Conservatorul. Aşa s-a întâmplat că odată, plăcându-mi
foarte mult scrierea mistică a sfântului Ioan Scărarul, am tradus-o în
româneşte, în vreme de 5 luni. M-a ajutat foarte mult la încheierea
convingerii mele de-a intra în călugărie.
În vremea aceea, mişcarea legionară era în toi şi se
discuta de ea în toate părţile. Eu ca un independent de politic, nu
mi-am găsit înclinaţie către mişcare. Apoi s-a întâmplat că nici nu m-a
mai chemat nimeni. Singura mea participare a fost asta: când se
întorceau din Spania, morţi, Moţa şi Marin, am ieşit cu colegi
întâmplători prin curte până la trotuarul străzii „Calea Griviţei”, pe
care trecea convoiul de la Gara de Nord spre Calea Victoriei. Căci
Academia noastră era pe Calea Griviţei. Deci am privit o parte din
convoi şi pe cei doi morţi. Atâta tot.
Colegi la şcoală am avut de toate soiurile şi neamurile.
Aveam, la alţi profesori, pe unul Vulpescu; ăsta era comunist, purta
cravată roşie, însă discuţii n-am avut împreună niciodată. Aveam coleg
de clasă pe un evreu Iţhoc Steinberg – eram prieteni. Îi spuneam
câteodată: Măi Steinberg, tu eşti evreu şi eu creştin, deci ar fi să
fim unul împotriva altuia. Eu însă am să fiu mai bun ca tine şi tu n-ai
să te poţi supăra pe mine, dacă în felul acesta te voi concura în
viaţă.
Mai pe urmă, când am citit Biblia, am văzut că ultima misiune mondială e a evreilor, eventual a unei idei a evreilor.
Am terminat Belleartele cu bine, am făcut anul de
practică, ce însă a fost mai scurt; am plecat, trimis de Mitropolitul
Nicolae Bălan, în Sfântul Munte, ca să deprind călugăria de acolo. La
plecare erau cele mai aspre cercetări ca nimeni din cei ce-au fost
legionari vreodată să nu poată ieşi din ţară. Eu, neavând absolut nimic
la activ, am obţinut paşaport de călătorie: în Europa „sans Russie”,
de la Prefectura poliţiei din Sibiu.
Iar întrucât eram diacon, am obţinut şi încuviinţările
speciale de la cele trei Patriarhii: a României, a Constantinopolului
şi a Atenei, precum şi a celor două guverne: român şi grec, precum că
n-am nimic suspect la activ, ci simpla chemare către desăvârşirea
interioară prin meşteşugul călugăriei.
M-am întors în ţară la 8 iunie 1938. Ţin minte data pe
aceea, că intrând în ţară prin Moraviţa am văzut drapelele româneşti,
de acel 8 Iunie de odată.
De la data aceasta, până la Paştile anului viitor când am
intrat în călugărie, mi-am adunat unelte de pictură, materiale, am mai
învăţat la Chişinău cu nişte meşteri ruşi poleitura cu aur „cicanca”,
şi alte lucruri trebuitoare unui atelier de pictură.
În Vinerea Izvorului după Paştile anului 1939, am fost tuns în călugărie primind numele Arsenie.
Un an m-am ocupat cu gospodăria, eram primul şi singurul
călugăr la Mănăstirea Brâncoveanu – Sâmbăta de Sus jud. Făgăraş. De
pictură nu-mi mai rămânea vreme. Al doilea an la fel. Până când m-am
luat de grijă că am învăţat pictura degeaba. Se întâmplă în vremea asta
că ne veneau oameni cu durerile lor şi evlavie la Mănăstire şi
călugări. Mai intrase în călugărie Părintele Serafim Popescu. L-am rugat
pe el să primească preoţia – eu simţindu-mă nevrednic. A primit-o. Aşa
au început slujbele la Mănăstire după puteri.
Într-o iarnă, probabil prin 1941, ne trezim cu o avalanşă
de oameni de toate vârstele şi treptele, năpădindu-mă să stau de vorbă
cu ei despre necazurile lor. Aci m-am trezit să fac duhovnicie cu
oamenii, deşi nu eram preot. Ştiam că tot ce păţesc oamenii, li se
trage de pe urma greşelilor sau păcatelor. Aşa m-am văzut silit să
primesc preoţia şi misiunea majoră a propovăduirii lui Hristos-Dumnezeu
adevărat şi Om adevărat, precum şi a sfinţirii omului, ca să aibă
pacea lui Dumnezeu în sine, absolut în orice împrejurări s-ar afla în
viaţă. I-am învăţat să fie curaţi faţă de oameni şi faţă de Dumnezeu; să
dea Cezarului ce e al Cezarului (ascultare cetăţenească, dajdie etc.)
şi lui Dumnezeu ce e al lui Dumnezeu (cuget curat, suflet purificat şi
trup curăţit de patimi).
Despre această învăţătură, martori îmi sunt toţi cei
ce-au ascultat poveţele cele după Dumnezeu pe care li le-am dat:
iubirea de Dumnezeu, iubirea de toţi oamenii, fără deosebire, şi viaţa
curată, care fac cu putinţă reîntoarcerea noastră, a împlinitorilor,
iarăşi în Împărăţia de obârşie, de unde ne-a trimis Dumnezeu spre
scurtă cercare a cuminţeniei şi a iubirii noastre, pe pământ, în stadia
şi arena vieţii.
Asta îmi este toată misiunea şi rostul pe pământ, pentru
care m-a înzestrat cu daruri – deşi eu sunt nevrednic. Pentru asta sunt
solicitat în toate părţile, ca să propovăduiesc iubirea lui Dumnezeu
şi sfinţirea oamenilor prin iubire.
De alte gânduri şi rosturi sunt străin.
Ieromonahul Arsenie. – R. Vâlcii. 17 iulie 1945
”Dragostea lui Dumnezeu faţă de cel mai mare păcătos este mai mare decât dragostea celui mai mare sfânt faţă de Dumnezeu.” – Pr. Arsenie Boca
Articol preluat de la adresa:
http://www.arsenieboca.ro/autobio/autobio.html
