Ai observat cum uneori grăsimea nu se „retrage“, indiferent de numărul de repetări adăugate ori de caloriile scăzute?
De Jim Thornton. Adaptare de Irina Mereacre. Foto: Peter Hapak.
Eu eram un purceluș de 2,7 kilograme, în timp ce Paul avea 1,8 kilograme – victima lăcomiei mele embrionare.
În deceniile care au urmat, am atins în mod regulat limita de
supraponderalitate a Indicelui de Masă Corporală (IMC) și am făcut
eforturi ca să mă îndepărtez de ea.
Pentru mine, să rămân slab a fost la fel de dificil pe cât era de
ușor pentru Paul – deși antrenamentele și alimentația noastră erau
similare. Chiar și astăzi, la reuniunile de familie, ne potrivim în
privința alegerilor alimentare – și, la fel ca în copilărie, încă ne mai
batem pentru ultimul cotlet de porc rămas în farfurie.
Același comportament, același ADN: ce mai e de luat în calcul?
Unica mea consolare e că, indiferent ce se întâmplă, nu sunt singurul
care trece prin asta. În ultimii ani, cercetătorii au remarcat o
creștere în greutate la fel de misterioasă în cazul oamenilor de pe
întregul mapamond.
„Nivelul de obezitate a crescut în orice țară care oferă informații
detaliate referitoare la acest subiect“, spune David B. Allison,
directorul Centrului de Cercetare pentru Nutriție și Obezitate de la
Universitatea Alabama din Birmingham.
Asta include chiar și zone ca regiunile rurale din China, unde
factorii de îngrășare occidentali – junk-food sau sedentarismul – încă
n-au pătruns în viețile oamenilor.
Cei care critică dieta vestică și stilul de viață sedentar înțeleg cu
greu acest fenomen. Și mai greu de explicat: dovezile că nu doar
oamenii ajung să cântărească mai mult.
Într-un studiu din 2011, Allison și colegii lui au trecut în revistă
modificările de greutate, urmărite pe parcursul mai multor decenii, în
cazul a 24 de populații de mamifere.
Ei au analizat 20.000 de creaturi, de la cimpanzeii din centrele de
cercetare a primatelor la câinii și pisicile crescute în casă și până la
șobolani și alte animale din laboratoarele de cercetare. Fiecare specie
studiată a arătat o tendință spre îngrășare. Probabilitatea ca acest
lucru să fie o întâmplare: 1:1.200.000.
„Cred că studiul nostru demonstrează că există și alți factori care
influențează luarea în greutate pe plan mondial“, spune Allison,
„exceptând «suspecții» obișnuiți de pe piața alimentară și reducerea
activității fizice, care sunt o consecință a mediilor create de om și a
programelor noastre încărcate.“
Părerea lui Allison e împărtășită de tot mai mulți -cercetători.
Aceștia au redus lista de „suspecți“ la câteva cauze neobișnuite care
pot fi adversari surprinzători în lupta noastră împotriva burții.
Omniprezenți și adesea acționând din umbră, acești „păpușari“ care ies
în evidență nu pot explica fiecare problemă a luării în greutate. Însă,
pentru cei dintre noi care am simțit întotdeauna cum cineva invizibil
înclină balanța în defavoarea noastră, suntem aproape convinși că
bănuielile sunt întemeiate.
Cine – sau ce – sunt ele? Înarmat cu o doză nesănătoasă de paranoia,
am pornit în căutarea degetelor invizibile care apasă pe cântarul meu,
lăsându-l pe al lui Paul intact.
Aerul poluat
În 2012, dr. Arne Astrup, un renumit cercetător al obezității de la
Universitatea Copenhaga, a dedus că, din moment ce luarea în greutate a
fost observată atât în cazul oamenilor, cât și al animalelor, trebuia să
existe un factor de mediu comun pentru toți. Dieta, mijloacele de trai,
accesul la tehnologie – toate acestea variază mult. Mai puțin aerul pe
care-l respirăm cu toții.
Timp de milioane de ani, concentrația de dioxid de carbon a Planetei a
oscilat între 180 și 300 de particule per milion (ppm). Însă, datorită
industrializării, acest număr a atins un nivel fără precedent în mai
puțin de un secol.
Anul trecut, în mai, cercetătorii de la Administrația Națională a
Oceanelor și a Atmosferei din SUA au raportat că nivelul zilnic de CO2
a atins, în medie, 400 ppm, o cifră care nu a fost văzută de cel puțin
trei milioane de ani, cu mult înainte de evoluția omenirii. Mai mult,
această transformare s-a produs în paralel cu creșterea în greutate la
nivel global. Pentru dr. Astrup, aceasta este mai mult decât o
coincidență statistică. El crede că există o legătură cauză-efect și că
fiziologia poate să confirme asta.
După cum explică dr. Astrup, cu cât tragi în piept mai mult CO2,
cu atât sângele tău devine mai acid. Această creștere, la rândul ei,
stimulează activitatea orexinelor, celule cerebrale descoperite la
finalul anilor ’90, extrem de sensibile la schimbările care privesc
aciditatea din sânge. Numele „orexină“ provine de la cuvântul grecesc
pentru apetit – un nume potrivit pentru celulele nervoase care ne
determină să mâncăm cu o asemenea poftă. Cu cât orexinele sunt stimulate
mai rapid, cu atât simțim mai mult nevoia să ne îndopăm și să stăm
tolăniți pe canapea. „Știm că acești neuroni sunt destul de puternici,
așa că este destul de probabil ca mărirea nivelului de dioxid de carbon
să-i activeze în mod semnificativ“, spune dr. Astrup.
În studiul său, dr. Astrup a estimat că rata cu care a crescut nivelul de CO2
din atmosferă, în ultimul secol, este suficientă pentru a accelera cu
un procent viteza declanșării neuronilor orexină ai unei persoane. Pe de
altă parte, această schimbare ar putea fi subapreciată, din cauză că
astăzi oamenii petrec mai mult timp în casă – unde concentrația de CO2
este chiar mai mare – față de strămoșii noștri care au trăit acum un
secol. Ca să testeze ipoteza atmosferei, dr. Astrup și colegii lui au
recrutat șase bărbați tineri care au fost de acord să fie expuși unor
niveluri de CO2 mai mari decât limita normală, în camere de
respirație speciale. Rezultatul: o creștere medie de 6,1% a numărului
de calorii consumate. Această schimbare a avut loc în doar șapte ore și
jumătate. E ca și cum ai inhala mâncarea.
„Ca să confirmăm și să obținem mai multe rezultate, intenționăm să
continuăm cu un studiu mai amplu“, spune dr. Astrup. „Mulți pot crede că
această ipoteză e ireală, însă dacă se dovedește a fi corectă, soluția
pentru problema obezității ar putea fi foarte diferită de ceea ce credem
noi astăzi.“
Mă îngrașă?/Probabil că nu
Paul locuiește în New Jersey, nu departe de autostrada orașului
Atlantic City și de fluxul continuu de mașini care circulă spre și
dinspre cazinouri, fiecare producând, în medie, nouă kilograme de CO2
per 3,78 de litri din benzina pe care o consumă. Eu stau în partea de
vest a statului Pennsylvania, în provincie. Aici nu sunt atâtea mașini
și presupun că o bună parte din emisiile provenite de la autovehicule
sunt absorbite de păduri. Așa că, în cazul meu, dioxidul de carbon nu
pare să aibă vreo vină.
Sursa: https://www.menshealth.ro/sanatate/ce-ne-ingrasa-cu-adevarat/
